evelinirina

O priveam cât de duios doarme… Buzele-i mici schiţau un zîmbet atât de dulce, încât nu reuşeam să mă îndepărtez de pătucul ei. Doarme dusă acum, după o zi în care a pus întrebări iar eu am încercat să îi dau răspunsuri: ea trebuie să ştie tot ce îi trezeşte curiozitatea, iar odată ce ea are anumite îndoieli, înseamnă că ea gîndeşte, fapt pentru care trebuie să o laud, dar nu să mă supăr că nu înţelege lucrurile în felul în care îmi reuşeşte mie. Mă oboseşte cu energia ei, dar în momentul următor îmi dau seama că ea este viaţa acestui popor, ea este continuitatea pentru care milităm toţi. Şi tocmai Ea este cea care va conferi calitate acestei continuităţi, pentru că nu are frică să îşi spună numele, şi nici nu are dubii în privinţa acestuia!

Sunt mândră de ea, de odorul meu, de dulcea mea copilă, de scumpa mea româncă! Chiar dacă creştea în Basarabia, ştiam că va fi o româncă mândră de neamul din care face parte, de valorile acestuia, de istoria sa, pentru că noi – ca părinţi – nu vom permite ca ea să devină marioneta intereselor unor mancurţi: politicieni de rang înalt, profesori înhămaţi în slujba acestora, persoane simple în gândire din cauza promisiunilor lor.

E ultima vară din copilăria ei, şi încercam să o pregătesc pentru treapta următoare pe care urma să urce în citeva săptămâni – clasa întîi – astfel că am început să îi recit din ,,Limba noastră”. Mi-a zis că ar dori să ştie şi ea această poezie. În mometul următor simţeam cum mă cuprinde un val de fericire, cum bătăile inimii mi se intensifică şi totul pentru că ea poate să îşi aleagă identitatea, că ea o face independent şi fără a ţine seama de ceea ce încerc să îi insuflu eu. Astfel m-a convins definitiv că ea va avea drept căpătîi ,,Scrisorile” lui Eminescu, va respecta ,,Testamentul” lui Arghezi cu sfinţenie, că graiul său va avea numele graiului regăsit în versul lui Vieru, că moartea eroilor Aldea Teodorovici o va considera zadarnică – piesele lor continuă să dovedească un destin dedicat limbii noastre române – astfel că cei care au sperat să îi oprească în acest fel s-au înşelat amarnic.

Mă avântasem să lupt cu uitarea, cu tendinţa crescândă a persoanelor din jurul meu de a-şi tăia rădăcinile – li se pare că acolo unde plouă mai mult creşti mai bine, însă uită că devii vulnerabil dacă vine un vânt mai puternic… – şi totul prin copilul meu, căci ea este generaţia nouă, s-a născut printre cei care vor face ca valorile româneşti, inclusiv limba vorbită, să se simte la ele acasă, aşa cum este şi firesc. Îmi dau seama că îi va fi greu, odată ce sumedenia de ruşi, ce locuiesc pe teritoriul Basarabiei noastre se încăpăţânează să vorbească limba română, astfel identificându-se cu locuitorii acestui teritoriu. Nu putem să îi ignorăm la nesfârşit, aruncându-le tăios să îşi ia tălpăşiţa şi să plece în ţara lor, deoarece aici e ţara lor, aici, în teritoriul despărţit de cultura românească de un râu şi atât, aici unde ei învârtesc hore şi hostropeţe, aici în Moldova, unde trebuie să se vorbească limba română, măcar stâlcit, dar Română să fie!

Conştientizez de pe acum realităţile cu care se va confrunta această copilă, începând cu faptul că în loc de franzelă îmi va aduce de la magazin un baton, că punga va fi culioc, că sticla va fi butîlcă (odată ce nu este confecţionată din sticlă), că pentru început va fi nenormală, pentru că pledează pentru un adevăr ce ar trebui să fie unul comun sau cel puţin pentru marea majoritate, ca mai apoi să se transforme în patrioată. Mă rog la Dumnezeu – nu neapărat celui căruia i se închină Mitropolia Moldovei – ca ea să fie alfel decât suntem noi, părinţii ei, să aibă curajul să îşi apere identitatea, să nu trateze acest subiect cu superficialitatea, aşa cum se întimplă astăzi; să îşi poată argumenta opţiunea cu dovezi, făcînd trimiteri la istoria care ne uneşte; să poată păşi peste stereotipuri şi hotare cu mândrie că limba ei şi a noastră este română orice ai spune şi ai face, că există grai moldovenesc, ce aparţine limbii române şi nicidecum altfel; că ea, generaţia nouă, este capabilă să iubească în Română, să cânte, să trăiască Limba Română aici, în Basarabia, deoarece sabia nu a ucis spiritul şi nu putem nega adevărul despre limba pe care o vorbim, eschivându-ne mereu prin constituţii şi adevăruri convenabile.

PS: acest articol l-am scris pentru concursul  ,,Limba Română în Basarabia”. Nu uitaţi să apreciaţi şi celelalte articole ale participanţilor, dar totodată distribuiţi şi acest material! Mulţumesc anticipat!