Concediul meu și covrigeii de la Franzeluța

Sumpii meiTrecuseră mai bine de 4 luni de cînd îmi văzusem ultima dată nepoțeii din Italia. De obicei merg la ei cînd trebuie să îmi perfectez permisul de liberă circulație în Uniunea Europeană sau, cum este cunoscut la noi, acel songiorno mult rîvnit de conaționalii noștri. În timpul verii mergeam la ei pentru că aveam vacanță. Anul acesta plecarea mea s-a numit concediu, după un an de lucru la Epigraf.

Așadar, cu biletul cumpărat din timp, cu răbdarea întinsă la maximum de dorul lor și cu îngrijorarea ce se va întîmpla acasă în lipsa mea, ziua plecării se apropia tot mai mult. Știam că îl las pe scumpi al meu să își sărbătorească ziua de naștere fără mine, însă bucuria de a-mi stînge în brațe cele două mogîldețe era mai mare.

Îi anunțasem directorului nostru din timp intenția de a pleca pe timpul verii în Italia, fapt care nu l-a mirat, dar nici nu l-a binedispus. Dar nu s-a opus, ceea m-a bucurat. Am lucrat pînă în ziua plecării, și dacă zborul ar fi fost seara la 8, aș fi fost la editură pînă la 4… Am lucrat, și voi continua să o fac oriunde în altă parte pentru a-mi cîștiga puținul meu, cu care să îmi acopăr măcar o parte din cheltuielile pe care le am. În fine, în ziua de dinaintea zborului, am lăsat puțina ordine de care am fost capabilă la masa de lucru, și am dat să plec. Trebuiau să îmi fie achitate citeva zile de lucru, și chiar dacă nu știam sigur de ce sumă poate fi vorba, știam pe ce urmează să îi cheltuiesc. Întîmplarea face să îmi găsesc binedispus șeful în acea zi, și să îmi achite concediul, după un an de muncă asiduă.

Mergeam spre gară, să iau autobusul spre casă, bucuroasă că am în portmoneu un salariu. Mă simțeam binedispusă, plină de o energie pozitivă. Știam că nu mă voi mai limita în a cumpăra cîteva dulciuri pentru nepoți. Simțeam că în sfîrșit o să îmi permit să le cumpăr măcar cîte o jucărie celor mici.

Din fugă, am cumpărat cîteva jucării, bomboane de cîteva tipuri de la Bucuria noastră, semințe, scrumbie, și neapărat covrigei – preferații nepoticăi mele. Mergeam spre casă cu pungile pline, de abia mă puteam mișca, însă radiam. Eram numai satisfacție. Îmi realizasem un scop.

Acum mă gîndesc cît valorează un an de muncă. Al meu l-am dat pe o îmbrățișare. Pe una sinceră, care nu trebuie să o cumpăr. Pe o atitudine prietenoasă și o clară îngrijorare despre cum mă simt și ce mai fac, așa cum doar cei apropiați pot să le aibă.

Post Scriptum. Știu că la mare nu voi merge cum se obișnuiește în concediu . (Poate la anul.) Dar mă bucur că am reușit să le aduc a lor mei o părticică mică de tot din țara lor, că le-am ispitit papilele gustative cu mere rupte de pe copac, cu pere aromate, cu bunătăți ce doar acasă pot fi găsite.

Despre sfaturi …sau împinsul din urmă la moldoveni

Orice fel de deşteptare la tv sau emisiune asemănătoare începe pentru telespectatori cu prognoza zilei în funcţie de zodie, prognoza meteo, sau reporteri şi specialişti ce oferă un spectru larg de alte fleacuri care au menirea de a ajuta telespectatorul în luarea unor decizii sau de a-l ghida într-un anumit fel. Şi tot aşa în fiecare zi. Fie la radio, televizor sau discuţie cu cineva, alunecăm neapărat pe albia sfătuoaselor intenţii.

Aşteptăm cu sufletul la gură sugestii, idei pe care să le urmăm – toate venind în continuare drept caracteristică pură moldovenească – avînd certa credinţă că aceasta este soluţia perfectă în momentele în care te afli la un pas de a decide ceva. Ne place mult prea mult să mergem pe o cale bătătorită sau cel puţin ghidată de cineva – uitînd cu desăvîrşire că vom ajunge acolo unde au fost toţi – , însă avem un argument mai tare ca betonul: în cazul unui eşec să avem un vinovat, să avem în cine arunca cu pietre, că doar aşa e primit la noi, la moldoveni.

Eu nu mă cred perfectă, şi nici deşteaptă (cineva ar comenta, poate, Cîtă sinceritate!), fapt pentru care vă propun să urmărim cîteva exemple, pentru a demonstra în limita posibilităţilor, că totuşi nu bat cîmpii.

  • Creştem copii, îi educăm şi încercăm să le oferim tot ce e mai bun. Ulterior, aceştia îmbrăţişează nişte profesii, urmează nişte studii. În cazul în care individul sau individa nu a atins nişte rezultate pe care iniţial nu le-a pus drept scopuri, de asta se face vinovată universitatea – cu profesorii de doi bani -, părinţii că au investit prea puţin în educaţia lui sau a ei, societatea – că e aşa cum o ştim cu toţii.
  • Urmează maturitatea (deseori doar cea sexuală), cu firul epic binecunoscut: întîlniri – căsătorie – cumătrie. Divorţurile sau despărţirile de iubiţi/soţi deseori le lăsăm pe seama celor care ne-au fost aproape, cum ar fi părinţii, spre exemplu. Şi mai ales mama.     Pentru că nu a putut să vadă ea ce poamă de om şi-a ales odrasla. Iar dacă relaţia ultra-serioasă nu are chip de nuntă, devin vinovaţi prietenii iubitului, că doar ei pot să instige la aşa ceva, nu? (Fără discriminare, dar tre’ să recunoaştem că măritişul e tare important pentru fete!)
  • Din cînd în cînd mergem la serviciu. Ales după principii şi valori de la caz la caz. Cînd funia ajunge la gard şi acolo, căutăm problema în şef, colegi şi cîteodată în atmosfera de acasă. Foarte rar în noi înşine. Apropo, dacă nu ne place postul sau ceea ce facem ca angajat, nu căutăm în altă parte de lucru, dar continuăm să pierdem timpul şi ne irosim în van capacităţile, că doar-doar o veni într-o zi Dumnezeu să aducă schimbarea. (Asta miroase a PL deja :))

Mă opresc aici cu exemplificarea, pentru că nu mi-am pus drept scop să vă conving de putreziciunea conştiinţei noastre, ci doar dau un semn. Unul de alarmă. Cine îl pricepe – bine, cine nu – tot e bine. O fac aici fiind că mă pot lamenta în linişte (paradoxal, nu?!) despre moldovenismul nostru.

În loc de PS:Mă feresc de sfaturi. Şi de la mine, dar şi spre mine. Pentru noi, ele sînt instrumente de a fi împins din spate. De a te mobiliza să mergi mai departe, îndemnuri dacă vreţi, de a face un pas înainte.  Pe mine nu mă atrag drumurile bătătorite, dar necunoaşterea o tratez singură, fie şi dînd cu capul în garduri. Pentru că nu mă vreau împinsă din spate şi îmi asum orice greşeală comisă. Evit astfel conflictele cu cei din jur, însă le acutizez pe cele cu mine. Dar mi se pare cel mai corect aşa. Şi cel mai curajos, pentru cei care doresc să obţină ceva în viaţă.

PS: Nu v-am sfătuit nimic prin publicarea acestui articol. Am enunţat doar ceea ce mi se pare moldovenesc şi putred. Stagnare a conştiinţei sănătoase.

În căutarea propriului (m)eu!

1494187_32fc8496Alergam cu braţele deschise către ea, crezînd că mă va primi la pieptul ei generos şi cald, încrezătoare fiind că am un loc aparte, destinat mie în exclusivitate…

Și acum mai cred asta, însă parcă mi-a mai scăzut din zel, parcă simt o oarecare oprelişte cînd mă gîndesc la ea, la faptul că de cînd mă știu încerc să o cuceressc, și încă continui să încerc… Fiecare zi este o posibilitate să dau lovitura mare ( așa scriu toate cărțile) însă fiecare apus adaugă o picătură căzută în spațiul imens. Și mă consolez – ca de fiecare dată – cu gîndul că picătura sparge piatra cu desele căderi, și nu cu greutatea sa. Da, ce altceva aș putea să îmi spun? Este cea mai bună încurajare pentru moment, pentru a nu lăsa deznădejdea printre prieteni!

Nu știu cîți își pun întrebarea despre rostul lor, pentru scopul vieții proprii, dar se pare că cei mai fericiți sînt totuși cei care nu o fac, și își trăiesc viața pur și simplu. Eu reușesc să obțin mai multe întrebări decît răspunsuri atunci cînd mă întreb care este rostul meu și unde este locul în care ar trebui să mă aflu, de fapt.

Trăiesc adesea cu sentimentul că nu fac parte din subiectul piesei, și sunt un decor – un element din el mai curînd – care nu produce nimic pentru mesajul actorilor.

Urmăresc destine și gînduri, citesc despre vise și aspirații străine, scriu despre fleacuri – toate în speranța de a mă localiza undeva, printre ele. Reușesc doar haos, învălmășeală de subiecte și perspective de erori. Toate laolaltă, în continuu, în căutarea propriei identități, în căutarea propriei vieți!

Caut ceva, care ar putea fi definit ca ,,sens”, însă ceea ce găsesc este doar adiere de vînt, joc zglobiu dintre mine și destin – nevinovat de pe o parte și retoric pe de alta…

Nu știu unde să (mă) caut, ca să pot răspunde vieții, ca să alung incertitudinea utilității mele, și să pot răspunde măcar unei întrebări din rebusul meu. Știu că este unul simplu, însă nu găsesc răspuns. Și continui să încerc…

…Si poate nu la Pastile cailor…

Cu cit esti mai invidiat pentru posibilitatile tale, cu exact atit numarul acestora se mareste, se pare! Zic asta pentru ca in acest an voi sarbatori Pastele de doua ori: cel ortodox in Moldova, iar in Italia – cel catolic! Iar daca plecarile mele frecvente pot fi considerate motive de zizanie – va rog, confirmati!

In cele 2 saptamini de vacanta (pentru mine bucurie, caci sint alaturi de o parte din oamenii dragi sufletului meu, pentru unii modalitate de a mai echivala niste sume in bani egali pentru toti), incerc – ca de fiecare data cind am ocazia – sa analizez particularitatile comportamentului unei societati diverse de cea existenta in Moldova. Astfel, pe linga confruntarile de idei cu care am obisnuito deja pe mama, in incercarea de a-i insufla ideea ca sensul vietii noastre nu ar trebui sa il constituie bunurile materiale, iar dragostea copiilor nu poate fi cumparata cu sute de euro, m-a impins pacatul azi sa ii declar ca imi place foarte mult maniera in care se pregatesc italienii de Sarbatoarea Pastelui! Si asta pentru ca mi se pare mai frumos sa improspatezi un pic curatenia in casa, sa ai o bucata de cozonac pe masa, un fel sau doua de mincare si citeva dulciuri, decit sa nu iti cada timp de o saptamina mina de pe perie, sa speli covoare si perdele, sa coci cozonac, pasca si sa pregatesti tot felul de bunatati, si sa nu uitam ca in tot acest timp TREBUIE sa tii si post negru, iar cind te duci la biserica, in noaptea Invierii, sa picuri deasupra luminarilor, din cauza oboselii!

Bine, imi ve-ti spune ca europenii nu obisnuiesc sa pregateasca ceva acasa, cu mult suflet, asa cum o facem noi, ci prefera sa cumpere totul de-a gata! Si, dupa sarbatori, cine e mai obosit si nemultumit ca a cheltuit o groaza de bani: noi sau ei?

Vazind ca nu tine argumentul meu, am incercat o alta usa (cam cu capul, dar asta e!), si ii zic mamei, ca de cind sint singura acasa – adica fara ea, si sora mea – sarbatorile trec foarte frumos si fara speteala sau mese incarcate. Iar raspunsul a fost unul previzibil: ei, oricum, pina nu fac toate rinduielile de Paste, nici nu simt sarbatoarea!

Vazind ca lucrurile stau asa, am incheiato cu Pastele!

PS: Doar o scurta precizare: Nu imi critic mama! Ce am descris aici este mentalitatea unei generatii, o generatie care a crescut si a sarbatorit astfel toate evenimentele frumoase din viata sa! Noi suntem altfel, si sper spre binele nostru sa intelegem ca sarbatoarea vine odata cu oamenii, si nu cu pregatirile! Ca, poate, sufletul are nevoie de mai multa atentie, decit trupul…

Si poate, toate astea, nu la Pastile Cailor…

Despre noi, oamenii!

Aseara am vazut un film despre Papa Ioan Paul al II-lea sau mai bine zis intimplarile prin care i-a fost dat sa treaca de la 19 ani pina a ajunge Papa. Polac find, acesta a trebuit sa indure teroarea nemtilor, sa piarda rind pe rind prietenii sai si tatal, insa nimic din cele ce i s-au intimplat nu l-au determinat sa fie rautacios sau sa instige la conflict. Devenind preot dupa ce preotul din localitate a fost impuscat de nemti, acesta indemna oamenii sa iubeasca, sa ierte, prezentind dragostea ca unica si singura solutie pentru lucrurile nefaste si ingrozitoare care li se intimplau.

Astazi m-am trezit cu intrebarea daca mai exista asa oameni. Daca mai este cineva care ar refuza sa vada in razbunare o solutie sau, cel putin, ar vedea lucrurile in mai putin antagonism. Iar daca si exista, am marea siguranta ca acestia sunt vazuti in societate ca fiind prosti!

De ceva timp incerc sa inteleg de ce omul are tendinta sa imparta lumea: prosti si destepti, frumosi si uriti, buni sau rai. Daca e sa analizeze fiecare, atunci ar putea sa isi dea seama ca cei care primesc o caracteristica mai putin favorabila sunt, de fapt, cei care nu impartasesc aceleasi idealuri sau nu tin de aceleasi principii de viata. Lumea insa ramine a fi impartita!

Ma gindesc cit de greu ne este sa adoptam o cale de mijloc, in care sa facem abstractie de tipologizari, si pur si simplu sa urmam cursul propriei vieti. Ce ne impiedica sa luptam cu propria minte, si sa uitam macar pentru un timp sa oferim cuiva un determinativ?! Stiu ca lumea a fost asa dintotdeauna, dar asta nu este o dovada ca asa trebuie sa fie mereu.

Recunosc ca viata ne pune fata in fata cu persoane despre care ne este mai usor sa afirmam ca este prost si sa ii intoarcem spatele, dar daca pur si simplu ne-am indeparta si am zice ca acesta este un om care este diferit de mine, ar fi mai uman.

Acum nu ii pun pe toti intr-o oala, pentru ca stiu sigur ca sunt persoane care reusesc sa pastreze neuntraliatea, dar as vrea sa vad si pe altii, capabili sa isi traiasca viata fara sa isi preia drept de nominalizare!

PS: Eu nu sunt o exceptie! Eu de asemeni comit astfel de erori, dar de fiecare data ma cert pentru acest fapt si incerc sa las pec ei din jur sa isi faca propriile alegeri, sa se autodetermine, din ce categorie ar dori sa faca parte!

A căzut guvernul! Şi?

filat-demisia-mare5 martie, 2013. Toate posturile tv şi radio difuzau fără încetare ştirea despre acordarea votului de neîncredere guvernului Filat. Declaraţii postum, acuzaţii, argumente şi aberaţii, toate strînse laolaltă, sub semnul Breaking news! Şi? S-a schimbat ceva? sau este o probabilitate cît de mică că se va schimba ceva la nivelul societăţii?
De la 7 aprilie şi pînă atunci am trăit cu aceeaşi speranţă că o schimbare va juca un rol benefic pentru societatea în care trăim, însă nu am simţit nimic. Nici pîna la AIE, nici nu AIE!
De la ’90 încoace s-au perindat o sumedenie de actori politici, de partide şi decizii ultra importante pentru Moldova, şi care este rezultatul?
Cei care au trăit bine pîna la Filat au continuat să o facă, iar cei rămaşi pe dinafară, tot acolo s-au regăsit şi după el! Necărturari şi indiferenţi am fost dintotdeauna şi ne-am mindrit cu cîteva personalităţi mai curajoase, care nu s-au lăsat intimidaţi şi au realizat lucruri frumoase. În rest, ne mîndrim că putem cumpăra salam cît mai scump şi mai mult şi ne putem împopoţona cu haine de la marile case de modă!
A căzut guvernul Filat. Şi? Microbusele continuă să circule neregulamentar cum au făcuto dintotdeauna; cioburile de la panourile de publicitate rămîn în continuare împrăştiate pe stradă; la magazine sau în orice instituţie publică ni se răspunde ursuz şi nepoliticos ca pe vremuri, etc.
Acum, fie datorită alegerilor anticipate, fie căpoşii statului vor reuşi să aducă în faţa noastră un alt premier, situaţia va rămîne neschimbată! În locul acestui guvern se va ridica un altul, care la rîndul său va cădea. Oricine ar veni la putere aici, va fi răstignit pentru că aceştia suntem noi! O adunătură de mămăligă, civilizată în UE şi porcoasă în ţară!
Oameni buni, nu guvernele trebuie să cadă, ci însăşi teoriile noastre despre viaţă, bazate pe amăgeală şi fraudă, furat şi lenevie, indiferenţă şi ignoranţă!
Niciodată nu m-am dat drept o cunoscătoare a psihologiei omului, însă cred că e timpul să înţelegem că TOATE BELELE NI SE TRAG DE LA NOI! Că noi, societatea suntem responsabili de rahatul din jurul nostru, pentru că de la noi vine!
Acum, chiar vreau să vină în faţa noastră cineva atît de incompetent, încît să ne simţim reprezentaţi de cineva pe măsura capacităţilor noastre!
Iar acesta va fi cea mai mare realizare pe care au putut să o facă cei care l-au demis pe Filat!

Mucegai și tămîie

Cruce_by_AsylumindMă întorc acasă. Cel puțin așa numesc locul unde ajung seară de seară, după o zi plină de chestii moldovenești. Poate din obișnuință sau poate totuși … din lașitate, urmez același itinerar…
Fac aceleași lucruri în fiecare zi, pentru ca de fiecare dată să mă indignez și să mă supăr pe mine…și s-o iau de la inceput…
Privesc prin geamul mut al unui autobuz obosit de atâtea drumuri, de atâtea destine purtate cu sine, și văd noaptea. O noapte ordinară, întunecată și plictisită.
Nu reușesc să deslușesc nici o formă, totul este cuprins de întuneric, un întuneric sălbatic, care nu cunoaște modernizarea sau progresul. Un întuneric care vrea să înghită lanurile pregătite pentru primăvară, copaci gata să înmugurească, oameni care ştiu să fie oameni…
Data din calendar mă anunţă că e primăvară, că e momentul potrivit pentru reabilitarea viselor şi emoţiilor tăinuite undeva în sufletul nostru, dar nu e îndeajuns. În jur predomină mirosul de jilav, de mucegai, de putreziciune, oricît de puternice ar fi razele soarelui.
Privesc în continuare prin geam. Simt o adiere liniştită de tămîie, ca în biserică, ce se contopeşte cu mirosul persistent de mucegai – instalat în societatea asta de ani buni – şi mă simt ca la înmormîntare. Una atipică, cu un mort colectiv, cuprins pînă în mădulare de putreziciunea autodistrugerii.
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre groapă, fie împingîndu-ne unii pe alţii, fie mergem benevol, cu cîte o mînă de pămînt în mînă, şi o aruncăm deasupra noastră, fără să ne oprim să ne dăm o şansă la viaţă. Continuăm fără nici un regret, fără nici o speranţă.
Liturghii, psaltiri şi alte rugăciuni orînduite de biserică pentru mort se aud mereu, de la microfon, îndiferent dacă popii îşi închid unul altuia dispozitivele. Buletinele de ştiri sau posturile tv le preiau şi ni le dau aproape, să auzim cu toţii prohodul imanent.
Mucegai şi tămîie – fie asta suntem, fie asta trăim. Fie lumea în care trăim este stranie atîta timp cît noi suntem străini ei.
Şi poate asta mai trezeşte în mine pîlpîirea firavă a unei speranţe că sunt Cineva cu simţul libertăţii şi eliberării de acest blestem…
Libertatea, se pare, ar fi condiţia care ne-ar putea salva din mocirlă: Libertatea de a iubi, de a acţiona, de nu avea prejudecăţi, de a alege, pînă la urmă!