Mucegai și tămîie

Mă întorc acasă. Cel puțin așa numesc locul unde ajung seară de seară, după o zi plină de chestii moldovenești. Poate din obișnuință sau poate totuși … din lașitate, urmez același itinerar…
Fac aceleași lucruri în fiecare zi, pentru ca de fiecare dată să mă indignez și să mă supăr pe mine…și s-o iau de la inceput…
Privesc prin geamul mut al unui autobuz obosit de atâtea drumuri, de atâtea destine purtate cu sine, și văd noaptea. O noapte ordinară, întunecată și plictisită.
Nu reușesc să deslușesc nici o formă, totul este cuprins de întuneric, un întuneric sălbatic, care nu cunoaște modernizarea sau progresul. Un întuneric care vrea să înghită lanurile pregătite pentru primăvară, copaci gata să înmugurească, oameni care ştiu să fie oameni…
Data din calendar mă anunţă că e primăvară, că e momentul potrivit pentru reabilitarea viselor şi emoţiilor tăinuite undeva în sufletul nostru, dar nu e îndeajuns. În jur predomină mirosul de jilav, de mucegai, de putreziciune, oricît de puternice ar fi razele soarelui.
Privesc în continuare prin geam. Simt o adiere liniştită de tămîie, ca în biserică, ce se contopeşte cu mirosul persistent de mucegai – instalat în societatea asta de ani buni – şi mă simt ca la înmormîntare. Una atipică, cu un mort colectiv, cuprins pînă în mădulare de putreziciunea autodistrugerii.
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi spre groapă, fie împingîndu-ne unii pe alţii, fie mergem benevol, cu cîte o mînă de pămînt în mînă, şi o aruncăm deasupra noastră, fără să ne oprim să ne dăm o şansă la viaţă. Continuăm fără nici un regret, fără nici o speranţă.
Liturghii, psaltiri şi alte rugăciuni orînduite de biserică pentru mort se aud mereu, de la microfon, îndiferent dacă popii îşi închid unul altuia dispozitivele. Buletinele de ştiri sau posturile tv le preiau şi ni le dau aproape, să auzim cu toţii prohodul imanent.
Mucegai şi tămîie – fie asta suntem, fie asta trăim. Fie lumea în care trăim este stranie atîta timp cît noi suntem străini ei.
Şi poate asta mai trezeşte în mine pîlpîirea firavă a unei speranţe că sunt Cineva cu simţul libertăţii şi eliberării de acest blestem…
Libertatea, se pare, ar fi condiţia care ne-ar putea salva din mocirlă: Libertatea de a iubi, de a acţiona, de nu avea prejudecăţi, de a alege, pînă la urmă!