Alergam cu braţele deschise către ea, crezînd că mă va primi la pieptul ei generos şi cald, încrezătoare fiind că am un loc aparte, destinat mie în exclusivitate…
Și acum mai cred asta, însă parcă mi-a mai scăzut din zel, parcă simt o oarecare oprelişte cînd mă gîndesc la ea, la faptul că de cînd mă știu încerc să o cuceressc, și încă continui să încerc… Fiecare zi este o posibilitate să dau lovitura mare ( așa scriu toate cărțile) însă fiecare apus adaugă o picătură căzută în spațiul imens. Și mă consolez – ca de fiecare dată – cu gîndul că picătura sparge piatra cu desele căderi, și nu cu greutatea sa. Da, ce altceva aș putea să îmi spun? Este cea mai bună încurajare pentru moment, pentru a nu lăsa deznădejdea printre prieteni!
Nu știu cîți își pun întrebarea despre rostul lor, pentru scopul vieții proprii, dar se pare că cei mai fericiți sînt totuși cei care nu o fac, și își trăiesc viața pur și simplu. Eu reușesc să obțin mai multe întrebări decît răspunsuri atunci cînd mă întreb care este rostul meu și unde este locul în care ar trebui să mă aflu, de fapt.
Trăiesc adesea cu sentimentul că nu fac parte din subiectul piesei, și sunt un decor – un element din el mai curînd – care nu produce nimic pentru mesajul actorilor.
Urmăresc destine și gînduri, citesc despre vise și aspirații străine, scriu despre fleacuri – toate în speranța de a mă localiza undeva, printre ele. Reușesc doar haos, învălmășeală de subiecte și perspective de erori. Toate laolaltă, în continuu, în căutarea propriei identități, în căutarea propriei vieți!
Caut ceva, care ar putea fi definit ca ,,sens”, însă ceea ce găsesc este doar adiere de vînt, joc zglobiu dintre mine și destin – nevinovat de pe o parte și retoric pe de alta…
Nu știu unde să (mă) caut, ca să pot răspunde vieții, ca să alung incertitudinea utilității mele, și să pot răspunde măcar unei întrebări din rebusul meu. Știu că este unul simplu, însă nu găsesc răspuns. Și continui să încerc…
Un puzzle al minții 