Orice fel de deşteptare la tv sau emisiune asemănătoare începe pentru telespectatori cu prognoza zilei în funcţie de zodie, prognoza meteo, sau reporteri şi specialişti ce oferă un spectru larg de alte fleacuri care au menirea de a ajuta telespectatorul în luarea unor decizii sau de a-l ghida într-un anumit fel. Şi tot aşa în fiecare zi. Fie la radio, televizor sau discuţie cu cineva, alunecăm neapărat pe albia sfătuoaselor intenţii.
Aşteptăm cu sufletul la gură sugestii, idei pe care să le urmăm – toate venind în continuare drept caracteristică pură moldovenească – avînd certa credinţă că aceasta este soluţia perfectă în momentele în care te afli la un pas de a decide ceva. Ne place mult prea mult să mergem pe o cale bătătorită sau cel puţin ghidată de cineva – uitînd cu desăvîrşire că vom ajunge acolo unde au fost toţi – , însă avem un argument mai tare ca betonul: în cazul unui eşec să avem un vinovat, să avem în cine arunca cu pietre, că doar aşa e primit la noi, la moldoveni.
Eu nu mă cred perfectă, şi nici deşteaptă (cineva ar comenta, poate, Cîtă sinceritate!), fapt pentru care vă propun să urmărim cîteva exemple, pentru a demonstra în limita posibilităţilor, că totuşi nu bat cîmpii.
- Creştem copii, îi educăm şi încercăm să le oferim tot ce e mai bun. Ulterior, aceştia îmbrăţişează nişte profesii, urmează nişte studii. În cazul în care individul sau individa nu a atins nişte rezultate pe care iniţial nu le-a pus drept scopuri, de asta se face vinovată universitatea – cu profesorii de doi bani -, părinţii că au investit prea puţin în educaţia lui sau a ei, societatea – că e aşa cum o ştim cu toţii.
- Urmează maturitatea (deseori doar cea sexuală), cu firul epic binecunoscut: întîlniri – căsătorie – cumătrie. Divorţurile sau despărţirile de iubiţi/soţi deseori le lăsăm pe seama celor care ne-au fost aproape, cum ar fi părinţii, spre exemplu. Şi mai ales mama. Pentru că nu a putut să vadă ea ce poamă de om şi-a ales odrasla. Iar dacă relaţia ultra-serioasă nu are chip de nuntă, devin vinovaţi prietenii iubitului, că doar ei pot să instige la aşa ceva, nu? (Fără discriminare, dar tre’ să recunoaştem că măritişul e tare important pentru fete!)
- Din cînd în cînd mergem la serviciu. Ales după principii şi valori de la caz la caz. Cînd funia ajunge la gard şi acolo, căutăm problema în şef, colegi şi cîteodată în atmosfera de acasă. Foarte rar în noi înşine. Apropo, dacă nu ne place postul sau ceea ce facem ca angajat, nu căutăm în altă parte de lucru, dar continuăm să pierdem timpul şi ne irosim în van capacităţile, că doar-doar o veni într-o zi Dumnezeu să aducă schimbarea. (Asta miroase a PL deja :))
Mă opresc aici cu exemplificarea, pentru că nu mi-am pus drept scop să vă conving de putreziciunea conştiinţei noastre, ci doar dau un semn. Unul de alarmă. Cine îl pricepe – bine, cine nu – tot e bine. O fac aici fiind că mă pot lamenta în linişte (paradoxal, nu?!) despre moldovenismul nostru.
În loc de PS:Mă feresc de sfaturi. Şi de la mine, dar şi spre mine. Pentru noi, ele sînt instrumente de a fi împins din spate. De a te mobiliza să mergi mai departe, îndemnuri dacă vreţi, de a face un pas înainte. Pe mine nu mă atrag drumurile bătătorite, dar necunoaşterea o tratez singură, fie şi dînd cu capul în garduri. Pentru că nu mă vreau împinsă din spate şi îmi asum orice greşeală comisă. Evit astfel conflictele cu cei din jur, însă le acutizez pe cele cu mine. Dar mi se pare cel mai corect aşa. Şi cel mai curajos, pentru cei care doresc să obţină ceva în viaţă.
PS: Nu v-am sfătuit nimic prin publicarea acestui articol. Am enunţat doar ceea ce mi se pare moldovenesc şi putred. Stagnare a conştiinţei sănătoase.
Un puzzle al minții 